mai intai,m-am simtit eu vinovata pt fericirea mea,pt ca ma simteam oarecum "iesita din rand".mi se parea ca nu mai sunt demna sa ascult tristetile nimanui...din moment ce eu plang dintr-un singur motiv pe lumea asta...si ala chiar intemeiat!si apoi,au inceput altii sa incerce sa ma faca sa ma simt vinovata...O femeie care n-a stiut niciodata sa fie fericita mi-a reprosat ca fericirea mea de azi am furat-o din naclaiala vietii sale de ieri.un prieten bun mi-a batut obrazul ca nu mai stam la taclale ca odinioara si ca nu-i frumos ce fac, o sa fiu eu iarasi singura si nici el n-o sa-si mai faca timp pentru mine. O amica s-a suparat ca nu mai mergem amandoua la film.etc etc etc.
destul m-am luptat cu tristetea mea pura si nobila,nevinovata,iar cand,cu timpul, am capatat, o data cu lumina din inima, vinovatii de om care nu stie sa-si revendice clipa de fatza...ma confrunt cu rautatile unora care traiesc si acum dupa principiul "sa moara si capra vecinului" transpusa in versiunea “daca n-am fost eu fericit, atunci nimeni sa nu fie!”. Si, cu toate astea, nu as da prezentul meu pe nimic.pentru ca...in fiecare dimineata cand ma trezesc si te gasesc langa mine, ma cutremur de recunostinta, si de emotie, si de fericire, si multumesc, cu sufletul ingenuncheat, pentru minunea pe care mi-a fost dat s-o traiesc...chiar daca nici de data asta nu le am pe toate,si stiu ca nu le voi mai avea..indiferent ce ar fi de acum inainte...o parte a sufletului meu va ramane undeva...pentru totdeauna...
si daca,intr-adevar sunt vinovata pentru ce simt..daca nu era scris in destinul meu sa fiu fericita si mi-am rasturnat soarta cu rugaciunile mele, cu lacrimile mele, cu asteptarea mea inversunata, atunci imi cer inca si inca o data iertare, dar fericirea mea n-o mai dau inapoi!
Mutand munti
Acum 12 ani
